Denumirea științifică: Vaccinium myrtillus L.
Clasificare botanică: arbust din familia Ericaceae

Descrierea botanică: Este un subarbust (arbust mic), stufos, rămuros, cu tulpina de culoare verde, lungă de circa 30–60 cm, cu ramuri anguloase. Frunzele sunt scurt-pețiolate, mici, ovale, denticulate (crestate pe margine), verzi pe ambele fețe. Florile sunt verzui roșietice, albe sau roze cu petalele unite sub formă de clopoțel, dispuse câte 1-2 la axila (subțioara) frunzelor. Înflorește în lunile mai-iunie. Fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă sau albastru-brumărie, de formă rotundă, cu diametrul de 0,5 – 0,6 cm, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor. Forme și preparate: sucuri, ceai, extract, pulberi
Părțile plantei utilizate: fructe si frunze
Substanță activă: Frunzele conțin: tanin, arbutină, hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină. Fructele conțin: tanin, pectine, mirtilină, zaharuri, provitamina A, vitamina C, vitamina K, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic).

Indicatii terapeutice: Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente datorită taninului. Au activitate antibacteriană (modificând favorabil flora patogenă intestinală) și antidiareică. Au un conținut important de antioxidanți şi se pot consuma proaspete, congelate, sau sub formă de ceai. De asemenea maceratele gemoterapice sunt extreme de apreciate si eficiente. Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută, enterocolită (colită de fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) și diuretic precum și în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde.
Avertizări: A nu se consuma de catre persoanele alergice.
Istoria plantei: Exista doua specii principale de afin, cea salbatica si cea cultivata. Speciile sunt originare din America de Nord si Asia de Est. Multe generatii de amerindieni au adunat afine din padure, fiind primii care le-au conservat si au folosit sucul de afine pentru a-si vopsi hainele. Amerindienii au descoperit ca afinele ajuta la reducerea greturilor din perioada de sarcina, a tusei si durerilor de cap. Frunzele erau folosite pentru a face ceai si se considera ca purifica sangele. Colonistii au invatat sa usuce afinele de la indieni. Sucul de afine a devenit cu timpul o resursa importanta pentru soldatii care luptau in Razboiul Civil, pentru a-i proteja de scorbut.
Utilizarea fructelor de afin este mentionata in herbariul Sfintei Hildegard din Bingen, in secolul al XII-lea. Ea recomanda afinele pentru inducerea menstruatiei. In secolul XVI-lea herbalistul german Hieronymus Bock recomanda afinele pentru calculii vezicali, tulburari hepatice, iar ca sirop in boli respiratorii. In secolul al XVIII-lea, preparate pe baza de afine uscate se utilizau ca tonic astringent in boli diareice, febra tifoida, infectii urinare, cutanate, ale cavitatii bucale, guta, reumatism si scorbut.
In anii ’60 ai secolului trecut, interesul pentru afine a capatat o noua amploare, odata cu descoperirea efectelor asupra microcirculatiei vasculare si acuitatii vizuale.

Afișez toate cele 3 rezultate